luni, 23 decembrie 2013

24 DE ANI DE CÂND MOARTEA S-A MUTAT ÎN ROMÂNIA!



În decembrie ’89 s-a murit mult și fără rost în țara asta! Mult, căci loviturile de stat se legitimează cu sânge nevinovat. Fără rost, din moment ce lucrurile s-au schimbat aparent în bine.
De 24 de ani, în țara asta se moare pe tăcute. De foame, de disperare, de singurătate, de... Trecem indiferenți pe lângă moarte, fără să-i sesizăm prezența, căci ne-am obișnuit cu ea.
Tradiția ne-a învățat să punem lumânare la capul mortului. Nimeni nu ne-a învățat ce să facem când moare un popor.
De 24 de ani, spiritul ne moare, puțin câte puțin. Ne vom trezi, într-o zi, că el nu mai este. Ce vom face atunci? Mă tem că nu putem face nimic, căci mortul de la groapă nu se mai întoarce!
Sunt 24 de ani, de când moartea s-a mutat în România!
Încă mai avem timp să o declarăm „persona non grata”!
Depinde numai de noi!





AFACEREA HODORKOVSKI – SAH ȘI MAT, MARCA PUTIN!



Grațierea bruscă a lui Mihail Hodorkovski de către puternicul lider de la Kremlin a luat prin surprindere opinia publică. În culise, evenimentul a fost negociat și pregătit într-un mod ce reflectă direct inplicarea serviciilor de securitate.
Dincolo de emoția provocată de eveniment, rămân faptele:
De la încheierea celui de-al doilea război mondial și până în prezent, evoluția Europei a depins de cei doi mari actori: Rusia și Germania, via SUA etc.
Vladimir Putin are un trecut inpresionant ca ofițer KGB, pe teritoriul Germaniei de Est.
Principalul negociator al eliberării lui Hodorkovski, Hans-Dietrich Genscher își leagă destinul politic de perioada importantă a căderii blocului comunist și reunificarea Germaniei.
Subiectul dependenței de resursele rusești a fost mereu jenant pentru Germania. Ambițiile politice și puterea economică avute de Hodorkovski se constituiau într-o mare oportunitate pentru Germania.
Considerat unul dintre cei mai influenți oameni din Rusia, Mihail Hodorkovski a fost arestat în 2003 și condamnat, în 2005, la opt ani de închisoare pentru escrocherie și fraudă fiscală. Pedeapsa a fost majorată la 14 ani de inchisoare, într-un al doilea proces, în 2010, pentru "furt de petrol și spălare de bani" în valoare de 23 de miliarde de dolari.
Putin a supralicitat, considerând că o grațiere a lui Hodorkovski este posibilă dacă magnatul își asumă vinovăția. Liderul de la Kremlin a obținut exact ce urmărea: angajamentul că Hodorkovski nu mai este interesat de afaceri și politică. Nu a pierdut prea mult: Hodorkovski, în vârstă de 50 de ani, ar fi trebuit să fie eliberat, în condiții normale, în luna august a anului 2014.
Vladimir Putin a avut grijă să pună presiune pe negociatorii germani: parchetul rus a anunțat recent că omul de afaceri este anchetat și în alte dosare.
De cealaltă parte, administrația de la Berlin a punctat la capitolul imagine, dovedind opiniei publice că este preocupată de principiile democratice ce vizează drepturile omului. Poate că, prin toată această operațiune, a reușit și recuperarea unui om important pentru Berlin, cine știe?! Nu întâmplător, conferința de presă a lui Hodorkovski a fost organizată la Muzeul Zidului Berlinului, un loc încărcat de simbolistică.
În toată afacerea asta, am sentimentul că asistăm la un șah-mat, marca Putin!
Nu știu care este miza acestui joc mare, dar știu că ea este!
În rest, nu luați aceste rânduri ca pe niște judecăți de valoare!
Mi-am dat și eu cu părerea, așa, în timpul liber!
E la modă!

luni, 16 decembrie 2013

Mă plimb prin vise...



- pentru toți cei care, prin sacrificiul lor, au mai spălat din păcatele noastre -


Pentru o clipă, închid ochii
Și visele mă copleșesc!
Zăresc mulțimile de oameni,
Ce libertatea și-o doresc!
Trăiesc, prin vis, senzații stranii:
Eu sunt acolo, dar lipsesc!




În întunericul din casă
Eu, bulversată, mă trezesc!
Oare-am visat sau ...
Clipa, parcă, o trăiesc!
În juru-mi cad mereu ființe!
Cu toții au murit pentru dorințe!

E rece apa ce-mi clătește fruntea,
E rece gândul ce-mi străbate mintea!
E rece calculul făcut de EI,
E rece viața semenilor mei!

Și eu mă plimb, cuminte, printre vise!
Și eu mă plimb, cuminte, printre vise?
Poate că-aș vrea, dar gândul nu mă minte!
Și-o furie tăcută mă cuprinde!

Atât de proști suntem cu toții,
De ne lăsăm prădați de hoții
Ce și-au pus gheara peste neam,
Făcând peste cadavre bairam?

Pentru o clipă, închid ochii
Și visele mă copleșesc!
Aievea, văd un neam măreț
Clădit precum e muntele, semeț!

Nu știu de gândul meu e în zadar,
Căci simt că suntem marfă, în bazar!
Și, totuși, sper, cum speră disperatul!
Mă plimb prin vise, cum n-o face altul...

24 DE ANI DE LA REVOLUȚIE! REVOLUȚIE? CARE REVOLUȚIE???



SĂRBĂTORI LINIȘTITE, DOMNILOR!

vineri, 6 decembrie 2013

IN MEMORIAM COMANDOR NICOLAE BOZENOVICI!



L-am cunoscut pe Comandorul Nicolae Bozenovici în primăvara anului 2012. Am avut doi “complici”: Dănuț Albu ( un om cu pasiune pentru istorie și respect pentru înaintași ) și Dumitru Mihăilescu ( un om cu valori morale și valențe literare, despre care nu am cuvinte să scriu).  Mărturisesc că mi-am pregătit cu atenție întâlnirea programată a se desfășura acasă la domnul Bozenovici, fiind cuprinsă de acea emoție specială, pe care o am de fiecare dată când mă întâlnesc cu oameni deveniți depozitari ai istoriei. M-am documentat cu mare atenție, nedorind să scap ceva.
Am fost însoțită, în acest demers, de domnul Constantin Cumpănă, un om pe care îl prețuiesc pentru tenacitatea pe care o are în a reconstitui pagini întregi ale istoriei Marinei Române.
Comandorul Nicolae Bozenovici m-a întâmpinat în pragul ușii apartamentului său, situat la un etaj superior dintr-un bloc turn al Constanței.  Am descoperit un om minunat, plin de umor, modest, copleșit de emoția datorată atenției care i se acorda.
În ciuda pregătirilor pe care le-am făcut, Comandorul Nicolae Bozenovici a reușit, prin naturalețe și modestie, să mă copleșească, astfel că interviul nu a mai fost interviu! A fost, așa, o întâlnire de suflet, cu multe momente emoționante pentru mine!
Când am făcut filmarea, eram conștientă de inevitabilul moment în care domnul Bozenovici ne va părăsi. Cu toate astea, în sufletul meu, am sperat ca acest moment să fie cât mai îndepărtat! La scurt timp după întâlnirea noastră, cel care  absolvise Școala Militară de Maiștri, cel care a făcut războiul la bordul submarinului „Delfinul”, cel care a trecut în corpul ofițerilor de marină, cel care a devenit căpitan de cursă lungă, cel care a pătimit atâtea și atâtea în viață, a fost doborât la pat de o necruțătoare boală. După multă suferință, în noaptea de 30 noiembrie 2013, a părăsit această lume. Vestea m-a întristat! M-a întristat, căci mă gândesc la toți cei ca domnia-sa și mă întreb ce vom mai fi când nu-i vom mai avea! Cine nu ne va mai lăsa să uităm?



video

luni, 2 decembrie 2013

AVEŢI PUŢIN CURAJ?



Îmi petrec mult timp în satul meu. Satul meu, căci am decis să-mi leg existenţa de acest loc. Aproape izolat între păduri, satul acesta este colţul meu de rai! Aici, nimeni şi nimic nu-mi tulbură liniştea şi gândurile. Aici, timpul curge în ritmul lui normal, departe de vâltoarea nenaturală a marelui oraş. Aici, poţi să auzi cum ninge. Aici, poţi să auzi liniştea!
Sunt norocoasă? Nu! Sunt doar puţin curajoasă! 
Am avut curajul necesar de a lua o decizie, bazându-mi întreaga viaţă pe ea.
Am avut puţin curaj! Ce am descoperit, câtă linişte interioară, câte lucruri minunate...
Încercaţi şi voi!
Aveţi puţin curaj?

O FLACĂRĂ SEMEAŢĂ!



Iubesc focul! Exist datorită focului iubirii pătimaşe dintre părinţii mei. De la acel foc primordial, toată existenţa mea se leagă de forţa purificatoare a focului.
Stau şi urmăresc jocul flăcărilor. Nu sunt două care să semene! Fiecare flacără îşi caută drumul! Fiecare flacără vrea să fie puternică!
Deşi cu puţin timp în urmă am avut ocazia de a fi îmbrăţişată de flăcări, focul doar m-a sărutat pătimaş! Mă voi reîntâlni total, în drumul meu final, cu marele foc purificator!
Până atunci, voi continua să ard pentru fiecare dintre voi, cu speranţa că voi reuşi mereu să vă îmbrăţişez sufletul cu multă căldură, ca o flacără semeaţă!

TRICOLORUL DIN SUFLETUL FIECĂRUIA!?



Ne aducem aminte de tricolor la momente festive. Ziua Naţională este un astfel de moment. Mulţi sunt cei care afişează tricolorul de 1 Decembrie. Un gest frumos! Dar atât: un gest!
De la gest până la simţire, cale lungă! De ce nu poartă românii tricolorul peste an?
Bucuria de a-ţi afirma identitatea naţională, de a simţi româneşte, depăşeşte momentele festive. Aşa ar trebui să fie! În ciuda acelor lucruri care ne amărăsc existenţa cotidiană, nu trebuie să uităm cine suntem, de unde venim!
Cei care mă cunosc ştiu că am permanent în maşină o bucată de tricolor. Nu este o falsă paradă, este o stare de spirit, un mod de a trăi. Nu-mi strig sentimentele naţionale în piaţa publică! Nu mă inflamez atunci când nişte zănatici se trezesc dimineaţa că nu le place România!
Încerc, prin ceea ce fac, zi de zi, să nu-mi dezamăgesc înaintaşii!
Încerc, prin ceea ce fac, zi de zi, să nu-mi uit rădăcinile!
Încerc, prin ceea ce fac, zi de zi, să dau un exemplu bun celor din jur!
Încerc, prin ceea ce fac, zi de zi, să...
Cât de greu este să încercăm împreună?

duminică, 24 noiembrie 2013

1 DECEMBRIE 1918 - O ALTFEL DE IMAGINE!



Profesorul Ion COJA nu are nevoie de nici o prezentare! Vocația naționalistă a domniei-sale este, de cele mai multe ori, în profund acord cu trăirile fiecărui român!


1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!

de Prof.univ.dr. ION COJA

   Ungaria Mare nu a existat! Să afle şi TOKES!!!
    Da, istoric aşa este! Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire! Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise. Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură.
    Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a zeci, sute de mii de români!
    Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie.
    Unde este jertfa ungurească la 1867?!
    Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?
    Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur!
    Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul!
    La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.
     Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu! Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe! De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527?
    Simplu: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună!
    Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.
    Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!
Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi!
    S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.
    Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc!
    Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie:
    Câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români?
    Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.
    Să mi se ierte simplicitatea, approape penibilă, a demersului pe care îl propun!
    Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!
    Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!
    Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai. Am prieten un istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un binecunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureş! Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul!. Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!
Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!. Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români!
    Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând neruşinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!
    Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria!
    Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci.
    Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar.
    De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional!
Comunitatea internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!
    Care e logica acestor resentimente?
    Cum puteţi deplânge la nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?!
    Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!
    Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor.
    Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor!
    Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta?
    Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani?
    Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria!
    Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în 1867!. Nici mai mult, nici mai puţin!
Aşadar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!
    Lipsiţi de exerciţiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea.
    S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce!
    Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!
    Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea?!
    Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.
    Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ?
     Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.
    Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!
    Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!
    Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.
    Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!
    A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca nişte veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm!
    Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare!
    Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!
    Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!
    E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei! Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe connaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoară!
    Şi s-o facem de data asta temeinic, cu sistemă!
    Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie! Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!
    Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri!
    Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr! Ceea ce înseamnă că îl avem de partea noastră şi pe bunul Dumnezeu, care este, în fapt, alt nume al adevărului.
    Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!.
    Ne-a iubit Dumnezeu atunci, laAlba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.
    Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.
     1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!
    Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!
                                    La Mulţi Ani Frumoşi!

    Prof. univ. dr. ION COJA
    Apropos, ştiţi cum a chemat-o pe mama lui Matei Corvin? - Elisabeta Sălăjan !!!

joi, 14 noiembrie 2013

FĂRĂ FALIMENT PERSONAL!



- pentru cine dracu’ lucrează guvernul? -

Guvernul s-a angajat solemn în fața FMI: nu va susține și nu va aproba nici o legislație în domeniul falimentului personal!
Mi se umple sufletul de „mândrie” și simt cum îmi pleacă capul într-o parte!
Să o luăm băbește: șmenarii de la FMI știu bine în ce rahat economic este România. Știu bine că românii au ajuns la limita suportabilității, mulți neputând să-și mai achite obligațiile financiare. Apărători ai cămătarilor mascați în bancheri, șmenarii de la FMI știu ce fac: cum România este de mult pe tava lor, dictează cu tupeu ce vor ei, ca adevărați stăpâni ce se află.
Ce nu înțeleg eu: guvernul pe cine apără? Nu cred că pe români, căci astfel nu-mi explic cum de ia poziția de drepți la tot ce emană FMI!
Cred că m-am tâmpit când am crezut că milioane de români, multe milioane, au votat pentru acest guvern la alegerile nu de mult trecute. De fapt, cei care au votat au fost bancherii!
Și mai e ceva ce nu înțeleg: cât își imaginează puterile, oricare ar fi ele, că mai rezistă românii?  Ce nu înțeleg ei este că românului poți să-i faci multe, poți să-i iei multe, dar nu poți să-i iei din farfurie mâncarea copiilor!
Cât despre bănci și politici de creditare, economia de piață este văzută numai ca un mecanism de câștig permanent, fără nici o pierdere! Fals, căci nu există câștig fără pierdere!
Când băncile acordau într-o veselie credite “doar cu buletinul”, românii aveau niște salarii. După care, a venit același FMI și a zis că nu e bine, că veniturile trebuie tăiate și ...guvernul a luat poziția de drepți( e drept, alt guvern, dar toți o apă și-un pământ)!
Acum, fără falimentul acesta personal, dacă omul nu are cu ce să plătească un credit de consum sau de nevoi personale (din acela fără garanții!) ce i se poate întâmpla? Îl execută, îi pun poprire pe salariu, îi...ce? Căci peste un anumit plafon, nici o bancă nu poate trece cu popririle! Și în cazul în care un om are mai multe credite, care-l poprește mai repede? Oricum ar fi, băncile sunt asigurate, căci toate creditele sunt însoțite de asigurări! Așa că, până la urmă, cu sau fără cadru legal, falimentul personal este o stare de fapt, pe care nu și-o dorește nimeni, dar nici nu o poate schimba nimeni, căci, vorba aceea: de unde nu este, nici Dumnezeu nu poate cere!
Dincolo de toate dezbaterile economice sau politice, rămâne întrebarea retorică: pentru cine dracu’ lucrează guvernul?

duminică, 10 noiembrie 2013

Eroul Brașovului: Aviator Ion Milu!

Născut în inima țării, în comuna Dârste, Brașov, pe când plaiurile sale natale făceau parte din inperiul austro-ungar, Ion Milu și-a urmat cu patimă destinul, devenind al treilea as al Aviației Militare Române.
Fost funcționar CFR și muncitor într-o fabrică brașoveană, eroul nostru a urmat cursurile Școlii de pilotaj Tecuci, începând cu octombrie 1927. Urmează Școala de Piloți Perfecționare Buzău (1928 – 1929). Ca elev-pilot, sergent-instructor, instructor recruți, îl regăsim, între anii 1929 -1931, la Regimentul 2 aviaţie de gardă Cluj, Escadrila 1 Vânătoare.
Între 1931-1945 a înaintat până la gradul de aspirant-maior şi a avut sarcini legate de instrucţia de zbor de zi şi de noapte, fără vizibilitate, de tragere, pilotaj de înaltă acrobaţie, pilot recepţioner şi pilot de omologare.
Cu un caracter dârz, Ion Milu s-a remarcat ca pilot în Campania din Est, dar și în Campania din Vest.
Pe 6 mai 1943 Ion Milu devine asul zilei, doborând trei avioane La-5!
Pe 16 august 1943 a reușit performanța de a înregistra cinci victorii, fiind imposibil de oprit de către aviatorii sovietici!  A fost doborât, cu avionul în flăcări, de către aviația sovietică, pe frontul de la Igrim. Ion Milu a devenit aviatorul român cu cele mai multe victorii aeriene reuşite într-o singură zi!
Pe 30 august 1943, eroul brașovean a intrat în clubul restrâns al  Cavalerilor  Ordinului "Mihai Viteazul"! Pe lângă nenumărate decorații românești și străine, Ion Milu a primit și Virtutea aeronautică Crucea de Aur, pentru activitate excepţională ca zburător şi cel mai bun trăgător aerian din anii 1930-1938 (acordată de regele Carol al II-lea).
Un an mai târziu, în august 1944, a fost doborât de aviaţia americană, la Cioara Doiceşti - Ialomiţa, fiind rănit la mâna stângă şi la piciorul stâng.
Decan de vârstă al Aeronauticii Regale, Ion Milu a continuat să-și lege numele de aviație și după actul de la 23 august 1944: între anii 1945-1947 a activat ca  pilot de recepţie al Ministerului Aerului la IAR Braşov și între anii 1947-1952 a fost ofiţer cu diferite însărcinări la Flotila 3 Asalt Braşov, Reg. 7 Vânătoare Braşov şi Divizia 68 asalt.
Dascăl de neînlocuit pentru câteva generaţii de piloţi militari, Ion Milu a concurat permanent pentru titlul naţional de acrobaţie. Cu peste 600 de ieşiri la inamic, cotat cu al treilea număr de victorii în confruntări directe ( 40 ), aviatorul Ion Milu este o figură emblematică a Aviației Militare Române, unul dintre așii ce au scris istorie în războiul nedrept. Cu onoare și demnitate, Ion Milu și-a înscris numele în Cartea de Aur a eroilor neamului românesc!
Aviatorul Ion Milu, cel care a  servit pe front din prima până în ultima zi a războiului, a trecut în veșnicie la 18 septembrie 1982, fiind înmormântat la cimitirul Sf. Treime-Schei din Brașov.

miercuri, 6 noiembrie 2013

M-am întors!

Am lipsit un timp. Mi-am luat răgazul de a-mi așeza în ordine gândurile. Nu știu cât v-am lipsit, dar știu cât mi-ați lipsit! Așa că, acum, cu ordine pusă în gânduri, revin la vechile obiceiuri.

Ordinea pe care mi-am pus-o în gânduri nu are ca justificare cine știe ce răsturnare de situație. Este mult mai simplu: prea m-am săturat de avalanșa hingherelii naționale, a scandalurilor economice și politice, a...Ce să scriu eu despre toate astea? Nu-și dau destui cu părerea? Nu aveți capul pătrat? Singurul lucru care ne lipsește tuturor este un trai puțin mai bun. Atât: puțin mai bun!

În ultimul timp am un sentiment ciudat: simt cum începe să mă strângă spațiul! Nu mai am sentimentul confortabil al libertății personale! Ciudat lucru, dar acest sentiment l-am trăit și la sfârșitul anilor ’80! Și peste acest sentiment se suprapune o uriașă propagandă, însoțită de tot arsenalul său! Peste tot, oriunde te-ai uita, numai manipulare! Sincer, m-am săturat. Am ajuns la vârsta la care nu înghit decât ce-mi place!

Din aceste motive, am făcut o pauză! Mi-am pus ordine în gânduri! Am tot analizat! Concluzia este una singură: prostul satului nu sunt eu!

Schimbăm registrul!

Am făcut astăzi un drum lung. Am mers 140 km pentru a-mi cumpăra nuci! Pomi, nu fructe! Puteam să-i comand prin internet și îi primeam prin curier, numai că am vrut să văd cu ochii mei pepiniera, să-i aleg! Am luat nuci românești, dintr-o pepinieră românească, de la un om cu suflet mare, un fost lăcătuș-mecanic îndrăgostit de ceea ce face! Pomii  aceștia se vor constitui în cea de-a doua mea livadă!

În loc să mă întorc pe același traseu, am preferat să parcurg 190 de km, pe un traseu ce m-a purtat pe la poalele munților lui Zamolxe, prin locuri în care spiritualitatea românească poate fi găsită în stare pură. Mi-am încărcat sufletul cu imaginea munților semeți, acoperiți de zăpadă. Am avut o zi minunată, încununată apoteotic de un superb curcubeu. Un curcubeu ca un ARC PESTE ȚARĂ, menit a ne proteja de toate relele ce ne întunecă viața cotidiană.

Într-o zi, vă voi invita în micul meu colț de rai! Este locul care îmi dă puterea și energia să merg înainte!



P.S. Ciudat lucru, dar după atâta drum nu am nici cea mai mică urmă de oboseală! Ghiciți de ce?

vineri, 6 septembrie 2013

Redescoperindu-l pe Dan Vizanty


Dragă Vizanty, într-o jumătate de oră, voi lansa un bombardament asupra Bucureştiului; Ce vei face?
Fără ezitare, răspund:
Ridic aviaţia de vânătoare.”
El:
Te înţeleg, fiecare cu datoria sa.”
Eu:
Nu există alternativă. Tristă realitate. Dacă ne ajută Dumnezeu, ne vom reîntâlni într-o zi pentru a evoca doar clipele fericite petrecute împreună.”[i]

Astfel a luat sfârşit, la 24 august 1944, la orele 8.30, o convorbire telefonică intrată în istorie, între comandantul german al aviaţiei din Balcani, colonelul Eduard Neumann[ii], şi căpitanul aviator Dan Valentin Vizanty, devenit, în urma Armistiţiului cu Forţele Aliate, comandantul grupurilor de vânătoare româneşti (1 şi 6) reunite pe aerodromul Popeşti-Leordeni. Până în ajun fuseseră prieteni şi camarazi de arme.
După 35 de ani de la memorabila discuţie din 24 August 1944, „parcă trasă dintr-o tragedie antică”[iii], cum o caracterizează istoricul Neagu Djuvara, în octombrie 1979, are loc la Munchen, Reuniunea Internaţională a Piloţilor de Vânătoare, sub patronajul lui Walter Scheel, Preşedinte al Germaniei Federale (între 1974 şi 1979), şi membru al Asociaţiei Piloţilor de Vânătoare Germani. La această reuniune participă, ca invitat de onoare, Comandorul Dan Vizanty. Cu această ocazie, lucru de neimaginat în urmă cu 35 de ani, cei doi protagonişti ai acelui dialog s-au reîntâlnit într-un cadru festiv şi emoţionant.

Să ne întoarcem în timp şi să urmărim viaţa şi cariera tatălui meu, acest personaj cu un destin „ieşit din comun”, cum l-a definit acelaşi Neagu Djuvara[iv].
Dan Vizanty, cunoscut între prieteni şi camarazi drept „Mon Cher”, după cum îi plăcea lui însuşi să se adreseze prietenilor, s-a născut la 9 februarie 1910 la Botoşani, dintr-o veche familie moldovenească având şi rădăcini greceşti. Deşi aspiraţiile lui erau iniţial îndreptate spre teatru, după doi ani de Conservator la Iaşi, Dan Vizanty a avut revelaţia adevăratei sale vocaţii – zborul. Abandonează studiile sale artistice şi se înscrie la Şcoala Militară de Ofiţeri Aviaţie de la Cotroceni, pe care o absolvă în 1931. Parcurge toate trepele ierarhiei militare: sublocotenent-observator aerian (1931), pilot de război (1932); pilot de vânătoare (1934); Locotenent aviator (1936); Căpitan aviator (1939), grad pe care îl va deţine şi în timpul războiului. Este perioada (1931-1940) desăvârşirii formării sale ca ofiţer şi comandant de escadrilă, în cadrul Flotilei 1 Aero, când urmează diferite cursuri de perfecţionare şi zboară pe cele mai diverse tipuri de avioane: M.S.35, M.S.230, SET, Potez XXV, Moth, Hawk, PZL-11F, Fleet, Heinkel-112 etc.
După cum scrie el însuşi într-un articol[v], cel de al doilea război mondial a fost pentru armata şi aviaţia română „o luptă prodigioasă şi extrem de dificilă a unei armate care, pe parcursul aceluiaşi conflict, a luptat, la început cu URSS la est, cu anglo-americanii în interior, şi la final, cu germanii la vest.” Istoricul şi eseistul Mircea Platon, în articolul Peste cenuşa imperiilor, remarcă: „Dan Vizanty a fost un personaj silit să se mişte între două fronturi, prin sârma ghimpată dintre două lumi care îşi caută reciproc anihilarea.”
Începând cu 22 iunie 1941, Dan Vizanty s-a distins în calitate de comandant al Escadrilei 43 Vânătoare în timpul campaniei de recucerire a Basarabiei. Această escadrilă era echipată cu avioane PZL 11F de fabricaţie poloneză. Astfel, între iunie 1941 şi august 1942 participă la peste 50 de misiuni de război şi se distinge prin curaj şi spirit de sacrificiu.
În perioada august 1942 şi august 1943 este numit şef de cabinet al Sub-Secretarului de Stat al Aerului (SSA), generalul Ghe. Jienescu.
Imediat după raidul american de la 1 august 1943 (operaţiunea Tidal Wave, de altfel eşuată), ministrul Ghe. Jienescu, ţinând seama de iminenţa unor noi incursiuni americane, decide restructurarea aviaţiei române. Astfel, Dan Vizanty este numit comandantul Grupului 6 Vanătoare (cod „Paris”), grup ce avea ca misiune apărarea capitalei şi a zonei petroliere Ploieşti-Câmpina, contra atacurilor aviaţiei americane. Grupul, bazat iniţial la Pipera, apoi la Popeşti-Leordeni, avea în dotare avioane IAR 80 şi IAR 81, concepute şi fabricate în România la uzinele IAR Braşov, comparabile cu cele mai moderne avioane de luptă ale vremii. 
Pentru Grupul 6 şi comandantul său este perioada celor mai dramatice dar şi glorioase lupte împotriva aviaţiei americane. În ciuda evidentei inferiorităţi numerice şi tehnice, unităţile grupului 6 (cele trei escadrile 59, 61 şi 62) formate din piloţi de elită, înzestraţi cu un curaj excepţional, au doborât peste 90 de avioane de bombardament cu patru motoare şi 45 de avioane de vânătoare. Dan Vizanty, personal, a doborât 12 Fortăreţe Zburătoare (B-17) şi Liberatoare (B-24) şi 3 avioane de vânătoare (Lightning).
În primăvara anului 1944, în urma succeselor repurtate de aviaţia de vânătoare română care punea serioase probleme Aliaţilor, Comandamentul Interaliat decide un raid de anvergură care să anihileze acest punct de rezistenţă. Aviaţia de vânătoare americană (Forţa a 15-a Aeriană), bazată la Foggia, desemnează grupurile de vânătoare Gr. 1 şi Gr. 82, dotate cu aparate Lightning P-38, să se ocupe de această operaţiune. Data raidului a fost fixată pe 10 iunie 1944, la o oră neobişnuită (8 dimineaţa), şi la joasă înălţime pentru a surprinde şi distruge aviaţia română de vânătoare la sol. Raidul, la care au participat peste 100 Lightning-uri, s-a dovedit însă un enorm eşec, nici un avion de vânătoare românesc nefiind surprins la sol. În plus, după o luptă dură şi impresionantă, aviaţia americană a trebuit să se retragă, cu peste 50% pierderi. Astfel, 10 iunie 1944 rămâne ziua de glorie a Grupului 6 Vânătoare, a lui Dan Vizanty şi a avionului IAR 80/81. În acea memorabilă zi, denumită de americani « Blackest day », aceştia au pierdut 24 de Lightning-uri (23 după unele surse), în timp ce românii au deplâns 3 pierderi. Dan Valentin Vizanty despre bătălia aeriană din 10 iunie 1944… aici
 După 23 August 1944, Dan Vizanty devine comandantul grupurilor 1 şi 6, reunite pe aerodromul Popeşti-Leordeni, şi asigură apărarea Bucureştiului contra atacurilor germane, scoţând din luptă, cu unităţile sale, 25 de avioane germane.
Din 8 septembrie 1944, până la sfârşitul războiului, D. Vizanty continuă campania din vest contra Germaniei, în calitate de comandant al Grupului 1 Vânătoare, grup dotat în mare parte cu avioane Messerschmidt 109G. La 10 Mai 1945 este avansat la gradul de lt. Comandor.
La sfârşitul războiului totalizează peste 4600 ore de zbor şi 16 victorii aeriene (43, conform sistemului de calcul prevăzut de Statul Major al Aerului Secţia a II-a).
Ca recunoaştere a calităţilor sale de pilot şi comandant, „pentru fapte de arme excepţionale săvârşite pe câmpul de luptă”, Dan Vizanty a primit înalte decoraţii şi distincţii, printre care, „Virtutea Aeronautică, diverse clase, până la gradul ofiţer, „Coroana României, „Steaua României”, precum şi cea mai înaltă distincţie militară românească, Ordinul militar Mihai Viteazul, acordat de Regele Mihai, la 3 octombrie 1944, fiind singurul pilot de IAR 80, decorat pentru meritele sale în confruntările cu aviaţia americană.
După război, odată cu instaurarea regimului comunist, este trecut în rezervă, împărtăşind soarta multor personalităţi remarcabile ale Aviaţiei Regale Române. Având o atitudine fermă şi refuzând orice fel de compromisuri, suportă cu demnitate şi curaj toate încercările la care a fost supus în noul context istoric. Este nevoit să accepte şi să practice meserii care nu aveau nici o tangenţă cu priceperea, competenţele şi adevărata sa vocaţie. Astfel, în prima parte a anilor 50, este tehnician la Intreprinderea „Recuperarea” din Braşov, unde, printre altele, participă la recuperarea epavelor de avioane rămase după război, iar apoi, este încadrat la Plafar, unde se ocupă de cultivarea şi recoltarea plantelor medicinale. Revenit în Bucureşti, va fi o perioadă macaragiu la CF Otopeni, ca la 11.08.1961 să fie arestat şi învinuit de „uneltire contra ordinei sociale“, conform renumitului articol 209 al Codului Penal comunist din 1948. Era de mult urmărit ca fost ofiţer al Aviaţiei Regale Române. Este condamnat la 5 ani închisoare, condamnare însoţită de confiscarea averii şi suspendarea pensiei militare. Efectuează aproape 2 ani, între 1961-1963, fiind pus în libertate printr-un decret de graţiere. Imediat ce iese din închisoare, ca o nouă dovadă de curaj, dă statul comunist în judecată revendicând repunerea sa în drepturile civile şi restituirea bunurilor confiscate. Câştigă procesul, înregistrând nu numai o victorie juridică ci, în primul rând, o nouă, strălucită victorie morală, demnă de un mare luptător. În continuare, îşi înfruntă destinul, câştigându-şi existenţa ca tehnician mecanic iar, în final, ajunge subinginer la o Intreprindere de îmbunătăţiri funciare din Bărăgan.
Ca mulţi ofiţeri ai Armatei Regale Române, Dan Vizanty, marginalizat în ţara sa, este recunoscut pentru meritele sale în Franţa, unde, devine, la propunerea generalilor Hubert Loizillon[vi] şi Ghe. Negrescu[vii], membru pionier al Asociaţiei Aeronautice Internaţionale „Vieilles Tiges” (din octombrie 1976). În iunie 1977, imediat după stabilirea sa la Paris la invitaţia aceleiaşi asociaţii, este onorat cu „Medalia de argint a oraşului Paris”, aceasta fiindu-i înmânată de însuşi Jacques Chirac, în acea vreme primar al Parisului. Astfel, la 67 de ani, la apusul vieţii, începe o nouă pagină a existenţei sale: exilul.
Deşi departe de ţară, rămâne devotat până la capăt patriei sale. Astfel, amintirile şi mărturiile celui descris de artistul Ion Ţarălungă drept „capel-maistru în vânătoarea de americani”[viii], precum şi alte episoade glorioase ale luptei aviaţiei române din timpul celui de-al II-lea război mondial au apărut sub semnătura lui Dan Vizanty în reviste aeronautice din Franţa şi Germania.[ix] Demne de menţionat sunt eforturile sale în scoaterea la lumină a calităţilor şi performanţelor avionului românesc IAR80/81, într-o perioadă când era complet ignorat.[x]
 Demersurile sale nu rămân fără ecou. Pilotul american Herbert "Stub" Hatch, participant direct la lupta din 10 iunie 1944, considerat asul american al zilei, creditat cu 5 victorii, în cartea sa, An Ace and his Angel: Memoirs of a World War II Fighter Pilot, prezintă cercetările sale începute abia în anii ‘80 pentru aflarea adevăraţilor învingători ai acelei zile, când escadrila sa 71 a fost măcelărită, el fiind unul din puţinii supravieţuitori ai acelei bătălii. Astfel, deşi tardiv, recunoaşte meritele Grupului 6, ale comandantului, cpt. Dan Vizanty, şi ale avionului IAR 80, deseori confundat în zbor cu avionul german Focke-Wolf 190. Un alt cercetător american, Jay A. Stout, prezintă cu extremă obiectivitate în cartea sa Fortăreaţa Ploieşti, Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler, pe baza unei documentări intense, confruntările aeriene româno-americane, în special bătălia din 10 iunie 1944, subliniind: „Un amănunt interesant al acestei bătălii aeriene este faptul că americanii şi-au identificat în mod eronat adversarii ca fiind avioane germane FW-190. Greşeala a fost perpetuată timp de câteva decenii şi a fost corijată doar relativ recent. Modelul românesc IAR-80/81 era puţin cunoscut la momentul acela şi semăna foarte bine cu avionul de vânătoare german.”[xi]
 Dan Vizanty moare la Paris, la 12 noiembrie 1992, acolo unde „până la urmă, a primit aprecierea şi respectul ce i-au fost refuzate în ţara sa“.[xii]
În ţară, după plecarea sa, urmează o tăcere pe deplin explicabilă, în vremurile acelea, deşi trebuie menţionat cu recunoştinţă exemplul singular al scriitorului arădean Cornel Marandiuc care, în 1985, în cartea sa Inimi cât să cuprindă cerul patriei, a evocat, sub abila sintagmă „comandantul grupului 6 vânătoare”, personalitatea de comandant şi luptător a lui Dan Vizanty, ilustrându-i calităţile prin relatarea episodului glorios de la 10 iunie 1944.
În mod inexplicabil, indiferenţa faţă de valorile trecutului a continuat şi după 1989, nefăcând excepţie nici atitudinea faţă de tatăl meu, apărând doar câteva articole omagiale ocazionale, scrise de acelaşi C. Marandiuc sau de lt. col. D. Gîju.
Abia în 2010, cu ocazia centenarului naşterii Comandorului Dan Vizanty, apare prima lucrare monografică Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare, a istoricului Daniel Focşa, şi este inaugurată expoziţia foto-documentară Asul regăsit..., în februarie 2010, la Muzeul Aviaţiei din Bucureşti, prin eforturile Asociaţiei Aripi Româneşti. Expoziţia itinerantă a făcut câteva escale în oraşe importante din ţară, culminând cu cea găzduită la Muzeul Militar Naţional din Bucureşti, din noiembrie 2012, la 20 de ani de la „ultimul zbor”....


Anul acesta, următoarea escală va fi la Braşov, oraşul simbol al industriei aeronautice române. Toate aceste manifestări omagiale sunt menite a-l aşeza pe Comandorul Dan Vizanty, considerat asul incontestabil al avionului IAR 80, pe locul ce i se cuvine: alături de marile nume ale aviaţiei române: Const. Bâzu Cantacuzino, Alexandru Şerbănescu precum şi de toţi acei piloţi care, precum tatăl meu, au trăit şi au luptat, nemenajându-şi forţele, riscându-şi permanent viaţa, slujindu-şi cu devotament patria, pe scurt, făcându-şi simplu şi firesc datoria. Iată de ce, personalitatea lui îl determină pe eseistul Mircea Platon să sublinieze: „... cred că istoricii şi antropologii din România ar putea explora cu folos acest filon, acest timbru distinct al libertăţii pe care l-am identificat în vocea lui Vizanty.”[xiii]


Ana Maria Vizanti


 

Note:



[i] Dan Vizanty, in “Pionniers” - Revue aéronautique des Vieilles Tiges, nr. 81, 1984.
[ii] Eduard “Edu” Neumann, (5 iunie 1911 - 9 august 2004), nãscut in satul Molodia, Bucovina, în fostul Imperiu Austro-Ungar, a comandat Jagdgeschwader 27 Afrika (10 iunie 1942 - 22 aprilie 1943), apoi Jagdabschnittsführer Rumänien (februarie 1944 - august 1944), şi Jagdfliegerführer Oberitalien (decembrie 1944 - ianuarie 1945).
[iii] Neagu Djuvara, în prefaţa lucrării Dan Vizanty Destinul unui pilot de vânătoare, semnată Daniel Focşa, apărută la Editura Institutul European, Iaşi, 2010
[iv] Neagu Djuvara, în op. cit.
[v] Dan Vizanty, Un oublié…. Le IAR 80 (Industrie Aéronautique Roumaine) in Pionniers, No 74, 1982. 
[vi] Hubert Loizillon (1910-1992), general de brigadă aeriană, creatorul transmisiunilor aeriene în Franţa.
[vii] Gheorghe Negrescu (1888-1976), general maior de aviaţie, inginer, pionier al aviaţiei române, brevet de pilot nr. 2.

[viii] Violeta Ionescu, Un Pilot Subtil... Pictorul Ion Ţarălungă, Editura Phoebus, Galaţi, 2006.

[ix] -"Pionniers"- Revue Aéronautique Trimestrielle des "Vieilles Tiges" şi, respectiv, -"Jäger Blatt"- offizielles organ der Gemeinschaft der Jagdflieger e.v.
[x] Dan Vizanty, Un oublié…. Le IAR 80 (Industrie Aéronautique Roumaine) in Pionniers, No 74, 1982. 
[xi] Jay A. Stout, Fortăreaţa Ploieşti, Campania pentru distrugerea petrolului lui Hitler, Ed. Meditaţii, 2010, trad. Mihai Dan Pavelescu.
[xii] Dénes Bernád, Rumanian Aces of World War 2, Osprey Publishing, U.K., 2003, p.84.
[xiii] Mircea Platon, Peste cenuşa imperiilor, Focuri în noapte, august 2013